Intrebari de pomina

Inca sunt confuza si habar n-am cu ce sa incep.O sumedenie de ganduri se pornesc, in mintea mea necoapta, precum o avalansa amenintatoare, ganduri ce ma apasa zi de zi, seara de seara...
Sa vorbesc despre dragoste?Poate ca ar fi prea mult pentru cineva care nu a simtit cel mai inalt si mai adanc simtamant impartasit, decat o data in viata - data care i-a pricinuit atata durere, incat nu si-a mai dorit nicio iubire.
Eram la o varsta mult prea frageda cand el si-a facut aparitia pe scena inimii mele - atat de greu de urcat - si a preluat rolul principal.Era prima oara cand simteam ca prin toata fiinta mea, prin toate venele mele, nu curge sange, ci elixir al iubirii.Ajunsesem sa cred ca el e printul din poveste, care a venit sa ma salveze; ajunsesem sa-i spun ca nu mai vazusem un baiat atat de dragut ca el si ma miram cum de iubirea imi dadea atata indrazneala...Dar nu toate povestile se bucura de un final fericit...
Intr-adevar, inca mai visez la ochii aceia caprui, ai caror sclipire faceau sa salte inima in mine si la zambetul misterios, care mi-a pricinuit atatea tristeti.Intamplarea face ca, acei doi copii care s-au iubit, candva, sa mearga, aproape unul de celalalt, pe poteca sinuoasa a vietii.
Si atunci ma intreb : "Oare el, cand ma priveste in ochi, isi mai aminteste ca noi, acum mult timp...? Daca m-a iubit cu adevarat, nu se poate sa fii uitat".