Sarbatori in familie

Sarbatorile ma fac sa ma gandesc mai mult la familie, la lucrurile frumoase si care conteaza.Ele sunt prilejul cel mai bun de a petrece timpul alaturi de cei dragi, de a devenii mai buni, mai apropiati.Anul acesta nu am mai simtit agitatia si atmosfera de Paste, ca in anii precedenti.Parca nimic nu ne indica faptul ca urmeaza o sarbatoare atat de importanta.

Cand eram de-o schioapa, ma bucuram enorm cand veneau sarbatorile, caci ne adunam toata familia la masa.In fiecare an, ne asezam fiecare la locul nostru preferat si imi aduc aminte ca aveam un clopotel, cu care ii chemam pe toti la masa.
Zilele erau magice in bucataria ingusta, bine luminata, alaturi de familie si cu atatea bunatati pe masa.Primul ou - cel mai rosu si cel mai ascutit - il ciocneam cu bunicul si ma amuzam copios daca ii spargeam oul.In schimb, daca imi spargea el oul mie, ma ofticam pe moment, dar bunicul avea acel ceva care ma facea mereu sa rad si incet-incet, imi trecea supararea.Dupa ce barbatii beau un paharel - caci aceasta era traditia - , ne infruptam din bucatele ce ne faceau cu ochiul: oua, branzeturi, drob si desigur, cozonacul, sa nu-l uitam!
In timpul mesei, glumele nu lipseau din meniu.Fiecare spuneam cate ceva care ii facea pe ceilalti sa rada, iar apoi, ne uitam la televizor.Eram tare fericiti, cel putin eu simteam asta, simteam ca nimic nu ne va desparti vreodata.
Profitati de aceasta sarbatoare ca sa fiti alaturi de cei dragi, la masa.Sunt o multime de oameni, care, din cauza serviciului, nu pot lua masa impreuna si isi neglijeaza apropiatii.
Iti doresc un Paste fericit, tie, cititorule!

Ce e azi?

In afara faptului ca e duminica, ploua in continuu si sunt plictisita, azi e una din zilele alea cand imi dau seama ca si prietenii mei cei mai buni ma dezamagesc; ca promit multe si nu se tin de cuvant si demonstreaza ca le e greu sa dea chiar si un telefon.
Cateodata ma intreb daca exista prieteni adevarati, caci, la un moment dat, toti te dezamagesc.Ma gandesc ca, poate, in celalalt capat al lumii, un alt copil tanjeste dupa prietenia adevarata.De ce oamenii sunt atat de insensibili de la o vreme si nu isi dau seama ca, prin lucruri marunte, ii pot rani pe cei din jur?
Adolescenta e o perioada extrem de ciudata pentru mine, cu diferite experiente - mai mult sau mai putin placute - si ma gandesc ca poate eu gresesc, nu cei din jur.Poate am eu o pasa proasta azi...sau poate chiar asa e?
Stiu, am oamenii mei - oameni care ma iubesc (familia), oameni care ma indragesc pentru ceea ce sunt, oameni care ma respecta si oameni care nu simt nimic fata de mine, chiar daca ne intalnim zilnic.De ce nu incercam sa spunem un "Te iubesc!" din toata inima, fara sa ne fie rusine si chiar daca o facem rar, sa o facem in momentele in care simtim asta cu adevarat, momente pline de sensibilitate?
Nu inteleg de ce raman atatea intrebari fara raspuns.Nu mai inteleg ce e cu mine.Daca as putea, as da timpul inapoi, sa mai fiu inca o data copilul acela fara griji, care alearga plin de speranta si cu bucurie in ochi...
Azi parca toate visele se spulbera si am nevoie de cineva, acolo, mereu, care sa ma asculte.Acum regret ultimii ani pentru ca nu am stiut sa pretuiesc asa cum ar fi trebuit familia (familia - ce cuvant frumos!), care e singura ce iti ofera iubirea de care ai nevoie.Nu am stiut s-o pretuiesc, pana in momentul in care am pierdut un membru important.Oare a fost nevoie de aceasta pierdere ca sa-mi pot da seama de acest lucru?

Acasa...e iubirea!

Cu cativa ani in urma, am vorbit cu o femeie ce se apropia de treizeci de ani, zic eu.Tipa era plecata din tara de ceva vreme, mai precis in Italia, si venise sa-si viziteze rudele.
Am inceput sa vorbim despre strainatate.
I-am spus ca numai in situatii extreme mi-as parasi orasul sau tara, ca am unele amintiri care ma leaga de locurile natale si nu as suporta sa traiesc in alte locuri.In timp ce vorbeam, eram mandra de mine, stiam ca nimeni si nimic nu va putea sa ma intoarca din drum.Raspunsul a venit ca un fulger: "Asa gandesti acum.O sa vezi tu ca, dupa ce termini facultatea, nu o sa-ti mai doresti sa locuiesti aici, o sa vrei ceva mai bun pentru tine si o sa pleci - nu se stie unde...poate in alte tari."
Cu toate ca am contrazis-o, ceea ce mi-a spus mi-a dat de gandit, si iata, nici dupa atatia ani, nu am putut sa-mi scot din minte cuvintele ei - acele cuvinte care m-au inspaimantat, intr-un fel.Viitorul, un cuvant atat de nesigur, la care ma gandesc in fiecare zi.Oare ce imi va aduce viitorul? Oare cuvintele acelei femei se vor adeveri?Voi fi eu in stare sa-mi parasesc orasul, daramite tara?
De aici, o adevarata furtuna se dezlantuie in sufletul meu.Constiinta imi spune sa nu fac una ca asta, dar cuvintele acelea...
N-as putea trai altundeva, simt ca sunt facuta pentru o viata linistita, intr-un oras mic.
Cum sa las muntii, pe care ii privesc in fiecare dimineata pe geamul de la bucatarie?
Cum sa las in urma locurile pe unde am umblat de atatea ori?
Prietenii, familia, cerul asta albastru, toate amintirile copilariei si adolescentei?
Nu, pentru nimic in lume!

Portret de familie

E doar un copil care fuge in disperare dupa mama lui, in noapte.Lumea se transforma intr-un labirint; nu mai exista copaci sau poteci: doar scarile infinite care duc spre ultimul etaj.Si alearga, alearga, iar inima ii salta mai sa-i sparga pieptul.O lacrima se iveste in coltul ochilor si ganduri negre, infioratoare, ii inunda mintea.Speranta incepe sa-si piarda culoarea.Imagini greu de imaginat ii apar in fata ochilor, imagini egale cu moartea.Gandul la o posibila pierdere a mamei il urmareste si nu ii da pace.Scarile nu se mai termina.Se aude o voce taioasa, ca o ultima suflare:"Mami...!".Si nimic mai mult.Disperarea pluteste in aer si sentimentul de sufocare, dorinta de a fugi de lume.Dar a ajuns.A ajuns copilul pana la mama lui si si-a dat seama ca totul a fost doar un vis.Nimeni nu a mai pomenit nimic despre asta, despre gandurile blestemate care ii treceau prin fata ochilor.Oare visase sau totul s-a petrecut doar in imaginatia lui? Adultii il considera doar un copil, care uita unele momente de pe o zi pe alta.Lucrurile au revenit la normal, insa o pata gri umbreste portretul familiei.Nu mai e urma de zambet.Si ii e dor de vremurile de altadata, in care putea fugi prin lumea larga doar inchizand un ochi; si cand bunicul ii pupa fruntea, plin de mandrie.Nu intelege cum s-a putut intampla asa ceva, atat de brusc si mai devreme decat trebuia.Nu intelege moartea si ce e dincolo de ea si ii e frica.E teama aceea de a-si pierde parintii si de a ramane singur pe lume.Ii e dor si nu va uita, niciodata.Va trai mereu in trecut.
A doua zi, lucrurile i se arata exact cum au fost si realizeaza ca nu a fost un vis si ca acolo, ceva lipseste.Portretul familiei e patat cu arome de mucegai, iar praful incepe sa il acopere, incet-incet.