Poveste fără nume

Voiam să scriu despre noi - despre noi şi restul lumii.

Eşti ca o iluzie.Apari de fiecare dată când mă aştept mai puţin.
M-am îndrăgostit? Se prea poate...
De cine? Habar n-am...Nici măcar nu te cunosc.Îţi uit chipul la câteva secunde după ce te-am văzut.Ciudat. Dar când te văd, parcă toate amintirile se adună într-una singură.Ce se întâmplă cu mine? Mi-aduc aminte de o poză cu tine, dar am şters-o, căci credeam că mai am timp să-ţi fac alta.Se pare că n-am avut.M-am urcat în tren - pentru prima oară fără să vreau să plec - şi mi-am pus căştile la urechi.Era o noapte de vară.Cu fiecare huruit al trenului, simţeam cum mă îndepărtez.Mă uitam pe geam şi am văzut picăturile de ploaie ce se scurgeau în jos..Erau lacrimile mele ascunse de privirile oamenilor din compartiment...
Urăsc depărtarea.Urăsc că a trebuit să plec atunci.Urăsc...urăsc că ai plecat şi tu, fără să spui un cuvânt măcar.
Totul era pustiu şi înnorat când am venit.Nu mai erai acolo...Unde puteam să te caut printre atâţia oameni? Nu-mi dădusei niciun indiciu, dar a trecut vara şi am început să te uit.

Crezi că povestea s-a terminat?De fapt, povestea asta o voi purta mereu cu mine.

Început de toamnă.Într-o după-amiază în care soarele îmi mângâia pleoapele, te-am văzut din nou, pe aceeaşi stradă, dar nu eram sigură că tu erai acela.Credeam că eşti doar o iluzie, dar am descoperit că trăieşti - şi că vei trăi mereu în inima mea -